"Sunt un om care vine dintre oameni şi se îndreaptă tot către ei. Din moment ce viaţa, cu bune şi rele este sursa mea de inspiraţie, consider că aşa este normal şi corect. Culeg întâmplări de la oameni şi le dăruiesc oamenilor, trecute prin filtrul personal şi redate în stil personal. "Da,acestea sunt cuvintele distinsei doamne Flora Margarit Stanescu...o noua prietena a mea pe care ma bucur ca am gasit-o,doresc sa v-o prezint si voua dragi cititori,deasemeni imi face mare placere sa fac cunoscute, frumoasele volume de versusi si proza .
Cu alte cuvinte,Nicolae Stancu a carei vocatie e certa,a colaborat cu D.-na Florica in primul album de poezii intitulat "Destin".Afirm ca ,inca mai exista literatura romaneasca de calitate si apreciez faptul ca suntem o tara bogata ...in poeti si scriitori ...care inca nu i-am descoperit pe toti , din simplu motiv ca suntem preocupati de multe alte lucruri si literatura am lasat-o in umbra...haideti sa ne bucuram si retraim prin textele extrem de inteligente ale scriitorilor si poetilor nostri romani.
Pe coperta volumului "DESTIN"am gasit cateva versuri ale celor doi colaboratori,
mi-au placut atat de mult ,incat nu ma pot abtine sa nu vi le transcriu si voua:
"Nu am crezut,ca in apusul vietii,
Uitatele dorinti,mai freamata prin minte
Ca poti spala trecutul,in roua diminetii
Si-n strune te alinti,sau pui cuvinte."Nick.
"Sunt marmura iernii,troiene ningand,
Sunt unda suava-n izvor inganand.
Sunt lacrima cerului pe obraz de campie,
Sunt doar un vers,intr-o poezie."Flora.
Sonoritatea versurilor ,au ceva special,care inveleste un continut semantic dintre cele mai gratioase,versuri care pur si simplu iti intra la suflet,si spune foarte mult despre autori,care stiu cu adevarat cum sa manuiasca cuvintele si realitatea.
Literatura lor este atit de aproape de realitate, incat devine realitatea insasi, surprinsa, desprinsa din magma cotidianului cu niste instrumente de o finete remarcabila.
Cat de frumoasa este aceasta poezie,o combinatie perfecta... realitate si parfum poetic..totul transformat in semnificativ.
FLUVIUL DE FOC
La o răspantie în timp,
Am întîlnit un fluviu.
Oameni haini îi secaseră apele,
Timpul însuşi uscase albia sărăcită.
Mi-am cufundat mina însetată,
În nisipul fin al prundului.
N-aveam lacrimi să-mi plîng setea,
Dar arşiţa privirilor mele
A cuprins albia
Stîrnind un fluviu de foc,
Pornit să-şi stingă minia
În sarea adormită a mării,
Tot la o răspîntie de timp. Flora.
De putin timp a fost publicat si volumul de proza , al D-nei Florei ,cu o interesanta introducere si foarte concreta.
Cu alte cuvinte,autoarea reuseste in aceasta proza sa-si pastreze un fel personal de obiectivitate,stie sa asculte si sa redea vocile oamenilor ,cu o fidelitate de invidiat.Cei drept a scris o proza scurta,format de buzunar,pentru a fi citite usor de cititorul grabit al zilelor noastre,care tot timpul este pe fuga si din pacate cu alte preocupari si prioritati.
Fragment-roman
IN CREIERUL MUNTILOR
Trase un billet prin care i se cerea :-să interpreteze o melodie veche, în stil modern.-să compună pe loc o poezie, de cel puţin două strofe.-să mimeze ceva greu de ghicit, să danseze vals, cu un partener ales fără să-l vadă, urmând să fie legată la ochi.Problema era serioasă, deoarece ea nu ştia vals în nici un fel, iar legată la ochi ar fi făcut totul şi mai caraghios. Încercă să se adune, să-şi pună ordine în gânduri. Ce putea să mimeze, să fie greu de ghicit, în caz contrar, pedeapsa era de 30 săruturi, tot legată la ochi.Se aplecă asupra hârtiei de scris şi cu îndemânarea de altă dată scrise pe nerăsuflate, următoarele versuri:Din genuni întunecate, zbuciumate valuri vin,Sfărâmându-se de maluri, murmurând şi suspinând,Suliţi roşii străpung cerul, violet întunecat,Dând zenitului văpaia, focul sacru ne-ntinat.Speriat se trage-n lături, întunericul greoi,Făcând loc luminii care se revarsă peste noi.Cer şi apă-i o văpaie, cu sclipiri strălucitoare,Prevestind cum din străfunduri, se ridică mândrul soare.Sprinteni pescăruşi se-avântă, în înaltul cerului,Anunţând ziua cea nouă, darul sfânt, al soarelui.Erau versuri inspirate de primul răsărit de soare la mare, la care fusese aşa de fascinată şi pe care-l păstra încă foarte viu în minte. După aceea la recitat a fost chiar apludată, prinse curaj şi cântă fără a schimba nimic, melodia “Numai una”, pe versurile lui G.Coşbuc.Spre norocul ei nu s-a sesizat nimeni, de interpretarea clasică.Rămăsese foarte încurcată, când a trebuit să mimeze ceva, dat fiind că nimic nu-i venea în minte.La un moment dat îşi aminteşte un copil de la gradiniţa unde lucra, care de câte ori se certa cu un coleg, venea plângând la domnişoara educatoare şi-i cerea să-l pedepsească pe celălalt copil.Iulia pune un genunchi în pamânt, il ia imaginar de barbie şi-l conduce la locul lui. Îl mângâie pe cap şi-l ciupeşte uşor de obraz.Se ridică triumfătoare, aşteptând să vadă cine a ghicit, ce mimase.-Ce-a fost asta? Intrebă aşa zisul preşedinte al juriului, Doru Georgescu, uşor nedumerit.-Ghiceşte spuse Iulia, enigmatică.-Ai petrecut cumva o batrână să treacă strada? Mai încercă Doru râzând.-Să crezi tu …apoi am ciupit-o de obraz, nu? adăugă Iulia zâmbind.Toţi râd, dar niciunul nu ştie ce a mimat. Nicoleta face semen că ea ştie dar nu spune.-Este cazul să repet? Întrebase Iulia în glumă.-Nu, trebuie să ghicim noi juriul sau altcineva din asistenţă. Ia să vedem, ne spune cineva? Traian Munteanu o privea pe Iulia, gânditor şi serios în acelaşi timp.-Ai încercat cumva să pari cocoşată? Mai încercă Doru.-Nu, am împăcat doar un copil care plângea, spuse Iulia triumfătoare.-Un copil? Fantastic ! am uitat că lucrezi cu puradei, ei…dar acum…dame vals, te rog, legaţi-o la ochi...În jurul ei, se formează iute un cerc de băieţi. Iulia întinde mâna fără să vadă absolut nimic, atinge un umăr ieşit oarecum mai în faţă şi rămâne cu mâna pe el. A început şi valsul, la casetofon. Tînărul dându-şi seama că fata nu ştie vals, o prinde cu nădejde de mijloc, şi-i spune să se lase condusă de el şi să numere paşii în gând.Astfel Iulia recunoscuse vocea lui Traian şi spre distracţia generală, termină cu bine şi valsul şi scăpă de cele 30 săruturi, nedorite. Flora.
Fragment-roman
IN CREIERUL MUNTILOR
Trase un billet prin care i se cerea :-să interpreteze o melodie veche, în stil modern.-să compună pe loc o poezie, de cel puţin două strofe.-să mimeze ceva greu de ghicit, să danseze vals, cu un partener ales fără să-l vadă, urmând să fie legată la ochi.Problema era serioasă, deoarece ea nu ştia vals în nici un fel, iar legată la ochi ar fi făcut totul şi mai caraghios. Încercă să se adune, să-şi pună ordine în gânduri. Ce putea să mimeze, să fie greu de ghicit, în caz contrar, pedeapsa era de 30 săruturi, tot legată la ochi.Se aplecă asupra hârtiei de scris şi cu îndemânarea de altă dată scrise pe nerăsuflate, următoarele versuri:Din genuni întunecate, zbuciumate valuri vin,Sfărâmându-se de maluri, murmurând şi suspinând,Suliţi roşii străpung cerul, violet întunecat,Dând zenitului văpaia, focul sacru ne-ntinat.Speriat se trage-n lături, întunericul greoi,Făcând loc luminii care se revarsă peste noi.Cer şi apă-i o văpaie, cu sclipiri strălucitoare,Prevestind cum din străfunduri, se ridică mândrul soare.Sprinteni pescăruşi se-avântă, în înaltul cerului,Anunţând ziua cea nouă, darul sfânt, al soarelui.Erau versuri inspirate de primul răsărit de soare la mare, la care fusese aşa de fascinată şi pe care-l păstra încă foarte viu în minte. După aceea la recitat a fost chiar apludată, prinse curaj şi cântă fără a schimba nimic, melodia “Numai una”, pe versurile lui G.Coşbuc.Spre norocul ei nu s-a sesizat nimeni, de interpretarea clasică.Rămăsese foarte încurcată, când a trebuit să mimeze ceva, dat fiind că nimic nu-i venea în minte.La un moment dat îşi aminteşte un copil de la gradiniţa unde lucra, care de câte ori se certa cu un coleg, venea plângând la domnişoara educatoare şi-i cerea să-l pedepsească pe celălalt copil.Iulia pune un genunchi în pamânt, il ia imaginar de barbie şi-l conduce la locul lui. Îl mângâie pe cap şi-l ciupeşte uşor de obraz.Se ridică triumfătoare, aşteptând să vadă cine a ghicit, ce mimase.-Ce-a fost asta? Intrebă aşa zisul preşedinte al juriului, Doru Georgescu, uşor nedumerit.-Ghiceşte spuse Iulia, enigmatică.-Ai petrecut cumva o batrână să treacă strada? Mai încercă Doru râzând.-Să crezi tu …apoi am ciupit-o de obraz, nu? adăugă Iulia zâmbind.Toţi râd, dar niciunul nu ştie ce a mimat. Nicoleta face semen că ea ştie dar nu spune.-Este cazul să repet? Întrebase Iulia în glumă.-Nu, trebuie să ghicim noi juriul sau altcineva din asistenţă. Ia să vedem, ne spune cineva? Traian Munteanu o privea pe Iulia, gânditor şi serios în acelaşi timp.-Ai încercat cumva să pari cocoşată? Mai încercă Doru.-Nu, am împăcat doar un copil care plângea, spuse Iulia triumfătoare.-Un copil? Fantastic ! am uitat că lucrezi cu puradei, ei…dar acum…dame vals, te rog, legaţi-o la ochi...În jurul ei, se formează iute un cerc de băieţi. Iulia întinde mâna fără să vadă absolut nimic, atinge un umăr ieşit oarecum mai în faţă şi rămâne cu mâna pe el. A început şi valsul, la casetofon. Tînărul dându-şi seama că fata nu ştie vals, o prinde cu nădejde de mijloc, şi-i spune să se lase condusă de el şi să numere paşii în gând.Astfel Iulia recunoscuse vocea lui Traian şi spre distracţia generală, termină cu bine şi valsul şi scăpă de cele 30 săruturi, nedorite. Flora.
si de dragobete nimic, nimic? dorin
RăspundețiȘtergere